Aspecte semiologice legate de noţiunea de imagine

(subcapitol din lucrarea mea de licenţă “Fotografia publicitară”)

Termenul de imagine este foarte bogat în semnificaţii, iar cel care ne oferă prima definiţie a acestuia este Platon în „Republica”: „Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se vad în ape sau la suprafaţa corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare, şi toate reprezentările de acest fel.”

Enrico Fulchignoni, autor al „La civilisation de l’image” şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai imaginii, trasează principalele idei pentru definirea imaginii. Astfel, accepţiunile principale legate de conceptul de imagine sunt: în primul rând, „ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrării tipice”; poate fi considerată imagine tot ceea ce este „simbol, expresie concretă; imaginile de pe retină (imagini obiective); imagini intuitive” (reprezentări între imagine şi percepţie, dar care nu au o legatură directă cu realitatea).

Dar pentru a ajunge la ceea ce este relevant pentru lucrarea de faţă, voi face referire la un alt cercetător, Charles Peirce, care introduce conceptul de imagine ca „subcategorie a icoanei, în relaţia de analogie descoperind trei tipuri: imagine, diagramă şi metaforă.” Mă voi referi în continuare la primul concept dintre cele trei menţionate anterior, şi anume la imagine. În acest caz, semnificantul preia unele calităţile formale ale referentului: culori, forme, proporţii.

Nu doar Peirce, dar şi alţi autori din domeniu sunt de părere că imaginile ne oferă mesaje vizuale, adică putem spune că imaginea şi reprezentarea vizuală sunt unul şi acelaşi lucru.

Se face de multe ori confuzie între doi termeni foarte importanţi în analiza imaginii vizuale: percepţie şi interpretare. Percepţia se referă la recunoaşterea unor elemente ale imaginii, iar interpretarea reprezintă modul în care noi înţelegem sensul imaginii şi mesajul pe care autorul a dorit să îl transmită.

În cazul imaginii publicitare (o comunicare persuasivă încărcată cu sensuri complexe), au existat preocupări din mai multe domenii pentru înţelegerea sensurilor acesteia, precum : estetica, semiologia sau hermeneutica.

Roland Barthes, primul autor care s-a ocupat de analiza imaginii publicitare, a descoperit trei categorii de semne: semnificanţii iconici (obiecte determinate socio-cultural), semnificanţii lingvistici, semnificanţii plastici (de exemplu culorile).

Tot Barthes ne arată în 1964, în articolul său intitulat „Retorica imaginii” că imaginea publicitară este formată din două subcategorii: denotaţia şi conotaţia. Prima subcategorie, şi anume sistemul denotaţiei reprezintă acele caracteristici şi elemente de referinţă ale obiectului ce este prezentat. Deşi în opinia aceluiaşi Barthes „imaginea fotografică reprezintă gradul zero al inteligibilităţii, un nivel infrasemantic şi puţin semnificativ”, nivelul denotativ este important pentru că este nivel de bază, susţine nivelul conotativ). În cazul celei de a doua subcategorii, adică sistemul conotaţiei, este nevoie de o experienţă culturală, perceptivă dar şi de o minimă inteligenţă pentru a putea recunoaşte, de exemplu, un anumit obiect dintr-o fotografie (nivelul conotativ se referă la cod şi la semnificaţiile socio-culturale).