text de Anca Gliga
Am auzit cu toții despre comunitățile de rromi care se remarcă printr-un procent mare al copiilor care nu merg la școală, al adulților care nu au locuri de muncă (sau refuză să muncească). Discuțiile pe această temă sunt nesfârșite, argumentele la fel. Însă nu acestea sunt aspectele pe care urmărește să le puncteze acest fotoreportaj.
foto: Caravana GlocalTour
El arată o poveste de viață, povestea unui copil care a apărut într-o zi în ușa Caravanei GlocalTour cu niște ochi plini de curiozitate și cu un zâmbet șturlubatic. Nu a avut nevoie de încurajări să viziteze Caravana, a intrat în prima cameră, a ascultat informațiile din căști, s-a jucat cu instrumentele aduse din Africa și America de Sud, era fascinat. Și tot așa, cameră după cameră vizitată, Diego, un băiețel rrom de 12 ani, “aproape 13, doamna!” devenea de-al casei.
foto: Diego, autoportret – în timp ce descoperea cum funcționează camera de fotografiat
Suntem de ceva timp în Caravana și, de fiecare dată când vedem un om fascinat de informațiile pe care le află și vedem că acestea îl fac să își pună întrebări privitoare la lumea în care trăim, înțelegem de ce facem ceea ce facem. Dar cu Diego povestea e alta. El nu mai este doar un vizitator, nu mai este doar un alt copil rrom. Diego e al nostru.
– În ce clasă ești? îl întreb.
– Am terminat trei clase, da acum nu mai merg la școală, Îmi explică el serios.
– Nu? Cum așa?
– Frații mei mai mici mi-au rupt toate cărțile și caietele, nu mai am cu ce să merg la școală. Tare m-am supărat pe ei, au mâzgălit și rupt tot.
– Păi și de ce îi lași? În plus, ăsta nu e motiv să nu mergi la școală.
– Da, nici nu am timp să merg. Vin de luni până vineri în Târgu Mureș și doar seara mă întorc acasă la Dumbrăvioara.
– Dar ce faci în Târgu Mureș?
– Cerșesc! Îmi răspunde senin, evidențiindu-mi seriozitatea job-ului pe care îl are.
– Dar de ce cerșești?
– Am șase frați și bunica nu mai are bani pentru toți.
– Și câți bani faci pe zi?
– Cam 15 lei. Câteodată 10, câteodată 5.
– Deci locuiești doar cu bunica și cu frații tăi? Părinții tăi unde sunt?
– În Franța.
– Și ce fac acolo?
– Păi cerșesc.
– Și vă trimit ei bani ca să aveți grijă de voi?
– Nu, încă nu au sunat.
– Nu? Dar de când sunt plecați?
– De doi ani.
Știm, astfel de povești sunt probabil multe în România. Auzisem de astfel de cazuri, dar când realitatea îți dă un astfel de exemplu concret, lucrurile capătă alt sens.
Diego a stat cu noi toată seara respectivă, cunoaște toate informațiile din Caravană, știe toate jocurile. La finalul zilei, ne-a ajutat să închidem și am pornit împreună înspre bazinele din Weekend.
– Ce bine, îi 7 fără 20, nu mai este la intrare doamna cu taxa. Mă duc la baie.
– Păi și la cât ai tren spre casă?
– La 7.30, da’ mai este și la 11.
– Auzi, dacă mai vii la noi, te învăț să faci niște brățări și poți să le vinzi apoi. Poate ar fi mai bine decât să cerșești, ce zici?
– Bună ideea, doamna. Da’ eu n-am din ce să fac brățări.
– Îți dau eu ce îți trebuie, te învăț să le faci, apoi tu le vinzi.
– Oaaaa, da? Ce bine!
Îi dau o pungă cu cireșe. Îmi mulțumește, bagă mâna în pungă și scoate un pumn de cireșe pe care mi le întinde. „Vrei, doamna?” Îi zic, nu, mulțumesc, doar ți le-am dat ție. Se gândește un pic, zice “Cu plăcere. Da de fapt, io îți mulțumesc.” În pungă, peste cireșe îndeasă broșurile cu GlocalTour pe care vrea să le citească în tren, în drumul spre casă.
Ne despărțim, iar Diego zice că încearcă să vină în ziua următoare din nou. Nu a venit, dar a apărut după două zile, cu încă patru verișori și cu un cățel mic plin de purici.
– Voi sunteți frații lui Diego?
– Nu, doamna, verișori. Facem brățări? O zis Diego că ne învățați.
foto: Diego ne arată că el e cel mai bărbat
foto: Ianos, vărul lui Diego
Așa am petrecut o zi de sâmbătă în care am făcut brățări, am desenat, ne-am jucat, copiii au înotat, ne-au spus cine e îndrăgostit de cine, fiecare ce știe să facă. Am aflat că Diego împreună cu fratele lui geamăn cerșesc și ziua petrecută cu noi la joacă era un minus în ce privește banii, deci au trebuit să-și rupă două ore din joacă să meargă la cerșit.
Verișorii lor, Melinda, Janos si Kinga nu au voie să cerșească “Nu ne lasă tata, zice că dacă el muncește, noi nu avem voie să cerșim. Ne bate dacă aude că cerșim. Tata se supără și dacă aude că lipsim de la școală, dar noi nu prea lipsim. Mergem și acuma, vara, la domnu’ părinte la școală, el ne învață matematică și altele. Și sâmbăta venim în oraș, mergem la înot cu Diego, el ne-a învățat pe toți să înotăm și pe el l-o invățat bunica lui.”
Ce s-a intâmplat cu Diego?
Spre surprinderea noastră, nu prea știm, dar vrem să aflăm. L-am vizitat acasă, am văzut în ce condiții trăiește și am fost impresionați și ne-am simțit tare mici, dar în același timp puternici, capabili să schimbăm ceva. Ne-am simțit loviți de o realitate care, deși nu era a noastră, devenise. Ce facem? Aveam multe planuri să facem ceva pentru Diego, să ne asigurăm că se întoarce la școală, că frații lui pot să învețe și nu să cerșească. Voiam să îi înscriem pe toți la școală și căutam soluții pentru burse sociale constante. Dar într-una din ultimele zile ale șederii noastre în Tîrgu-Mureș, Diego împreună cu un frate de-al lui și cu un verișor au venit să ne dea o veste – au fugit de acasă. Nu-și mai doreau să cerșească.
– Și bunica voastră avea vreo idee, ce a spus?
– Păi că e viața noastră, să facem ce știm cu ea.
Nu erau prea convinși, și nici eu nu sunt că bunica lor sau alte rude ar știi că ei au plecat.
– Și ce faceți de acum înainte?
– Am vorbit la un orfelinat, ne primesc de luni! Îți dai seama, doamna? O să mâncăm de cel puțin 3 ori pe zi!
Ne-au mai vizitat de vreo câteva ori, scurt, pentru că se ascundeau. Era weekend și dormeau pe unde apucau, în așteptarea mutării la orfelinat începând cu lunea următoare. Și nu se simțeau în siguranță la noi, știau că va fi unul din primele locuri unde vor fi căutați de verișorii lor. Așa a fost. Și, potrivit versiunii verișorilor lor, nimeni de acasă nu știa unde sunt sau că urmau să plece.
Tot ce cunoaștem acum este, vag, așa cum a încercat să ne lămurească Diego – “lângă gară, acolo undeva, doamna” – locația orfelinatului unde sperăm să fie în continuare. Și unde sperăm că mănâncă de cel puțin trei ori pe zi. Dar povestea nu se termină aici, odată ce cunoști un Diego – sau, mai bine zis, te cunoaște el pe tine – lucrurile nu mai pot să rămână la fel.
Tîrgu-Mureș.
Comment
imi place atat de mult ce faceti, ca n-am cum sa va spun cu cuvinte, oricat de multe as avea la indemana. sunt mandra ca va cunosc. chiar sunt.